Secția de Oncologie – Mărturie

Decembrie 2019, un an pe care nu-l voi uita vreodată. Atunci am aflat vestea cruntă că băiețelul de doar 7 luni al surorii mele suferă de cancer avansat. A fost un șoc pentru familia noastră, mai ales că boala era agresivă iar șansele de supraviețuire nu erau prea mari pentru el. A început de urgență tratamentul de chimioterapie la spitalul din Iași, moment ce a marcat începerea unei noi etape în viața noastră.

Mergeam destul de des să stau cu nepotul meu Tudor și să încerc pe cât posibil să-i fiu alături. Doar că pe lângă el, m-am atașat de mulți alți copii încercați de aceeași boală cruntă – cancerul.

Prima vizită s-a sfârșit cu un plâns puternic și marcant, pentru că doar atunci a trebuit să-i fac față adevăratei realități. Am realizat cât de prețioasă este viața și cât de mult luptă unele suflete pentru ea. Iar eu, deseori mă plâng pentru nimicuri…

Nu îmi pot scoate din minte imaginile cu copii de toate vârstele, cu burta mare din cauza metastazei, orbi, fără mâini, fără picioare, cu mari dureri. Asta pentru că au fost pecetluiți cu cancer. Și mai presus de toate acestea, tratamentul cu chimioterapie, unica lor salvare, le dădea mari dureri.

Astăzi vreau să povestesc doar despre două imagini care mi s-au imprimat adânc în minte și suflet, cu două fetițe, una micuță, alta adolescentă. Cea micuță umbla pe holul secției de Oncologie conectată la aparate și mereu ținută de mână. Ce m-a marcat a fost bucuria ei când m-a văzut.

Mi-a zâmbit profund și mi-a spus: „Eu sunt fericită mereu. Plâng doar când îmi pune tratament. Dar apoi mă bucur din nou.”

Reacția mea a fost să mă întorc cu spatele și să plâng. Mereu îmi răsună în minte vorbele ei de înger.  Viața mea și acțiunile mele au luat o altă întorsătură de atunci. Mereu mă întreb: „Eu ce motive am să fiu tristă?” Pentru o vorbă urâtă, pentru că e luni, pentru că, pentru că… și sute motive de nimic care nu se compară cu situația acelei fetițe. Nu știu dacă astăzi mai trăiește sau nu, dacă boala i-a curmat viața, dar știu că în inima mea va rămâne o imagine vie pentru tot restul vieții.

Cred că noi, oamenii mici, ne plângem pentru nimicuri, suntem nemulțumiți pentru ce nu avem și uităm să prețuim ceea ce avem. Oamenii mari sunt fericiți chiar și atunci când viața îi pune la pământ. Pentru ei, orice lucru mic este un motiv de a-și lăsa chipul să râdă.

Cu cealaltă fată adolescentă am avut o relație mai strânsă pentru că era colega de cameră a lui Tudor pe secția de Oncologie. Pe ea o voi ține veșnic în memorie. Mă raportez la trecut pentru că boala i-a curmat viața. M-a afectat mult vestea, dar m-am bucurat că am putut face parte, măcar puțin, din trecerea ei grăbită printre ani.Era o fată minunată, optimistă, cu dorință de viață. Mereu ne încuraja și se bucura să ne vadă.

Datorită ei și tuturor acelora care văd bucuria dincolo de durere, viața mea a început să aibă sens. Am învățat că trăim doar atunci când iubim, râdem și credem. În rest, doar ne imaginăm că trăim.

Dacă vrei să înțelegi sensul vieții trebuie să vizitezi secția de Oncologie. Toți la fel, cu capetele lipsite de păr și pielea galbenă, îți vor aminti că viața e mai mult decât lucruri materiale. Viața e despre fericire și speranță.

Ei, cei de acolo, care au viața pe un fir de ață, trăiesc cu adevărat, prețuiesc toate clipele și sunt aproape de Dumnezeu. Noi, restul trăim doar o umbră a ceea ce înseamnă viața. Trecem prin ea fugitiv și fără sens.

Te încurajez să te oprești și să zâmbești, să îi mulțtumești lui Dumnezeu pentru tot ce ești și ce ai.